La Mouette

S

M

Cum sa trec peste cand inima mi-o ia razna mereu cand imi aduc aminte?! de cate secole am nevoie sa uit ca fericirea nu trebuie platita? Cate lacrimi te aduc aici…aici unde nu ai fost, practic, niciodata? cum sa indur durerea asta care imi biciuie viata? cum pot sa te arcunc departe de sentimentele mele? sa te arunc cu atata ura incat sa compenseze idiferenta ta usturatoare….

Mi-au ramas amintirile care imi bantuie viata si acel sarut incomparabil…atat….in rest sunt goala m-ai secatuit din adancul fiintei… m-ai lasat precum o ambarcatiune in furia valurilor….

Nu vreau sa iti mai simt prezenta… imi macina increderea in mine, ma goleste pe dinauntru… Invata -ma sa te uit invata-ma sa imi pierd naiviatea!

Mi-a fost greu sa ma decid

Celei care minte

de Ion Minulescu

Et fais-moi des serments que tu rompras demain(Paul Verlaine)

Eu ştiu c-ai să mă înşeli chiar mâine…

Dar fiindcă azi mi te dai toată,

Sunt un paradox, sunt un amalgam de stari ce se bat cap in cap….( pt a face referire la postul anterior, tin sa mentionez ca acum, dupa ce a trecut Pastele, imi permit sa-mi reiau vechile trairi si stari de spirit…. cu capul plecat si recunoscand ca…mda, nu am fost in stare sa ma inving pe mine….)

Acum sa revenim…. da, sunt un paradox deoarece ma zbat de mai bine de un an, intr-o ciudata confuzie … si asta ma face sa am acum un sentiment straniu insotit, totodata, de un zambet malefic si o privire senina. M-am saturat sa tot filozofez despre sentimente nobile si inaltatoare… si asta pur si simplu pt ca, mai mult ca niciodata acum, cred cu tarie ca sunt niste aberatii… cum ar putea sentimentul de iubire sa te faca sa te simti “inalt” cand pentru a-i simti gustul traiesti cele mai dracesti clipe de placere? cum ar putea cineva sa il innobileze pe acesta cand pentru a-l trai cu adevarat e nevoie sa te cobori in cele mai joase paturi ale societatii?

Si uite-asa acest amestec imi da batai de cap iar si iar si iar si iar si iaaaaaaaaaar…..mda…cel mai aiurea a-nceput sa mi se para sa mi se vorbeasca despre asta…si stau adesea si ma gandesc cat de enervanta pot parea uneori trancanind despre…. bine ca, daca analizam in adancul situatiei nu e chiar asa…ceva sambure de adevar si logica , se regaseste…

Dar, acum, problema mea e alta: cum poate sa ti se para “totul” prea putin si sa tanjesti dupa “nimic”….?!ei bine, asta ma enerveaza pe mine cel mai tare la… mine….sa am tot, fericirea pentru care “ma sacrific” intr-un fel sau altul, si totusi sa vreau… nu stiu ce anume….(bine, eu am impresia ca stiu)…care sa  ma aduca pe culmile extazului prin indiferenta si raceala….

Ciudat om mai sunt…. Doamne si cat ma pot enerva singura pentru lucruri ca astea….si, paradoxal, asta ma face sa ma simt “divin”…si tind sa cred ca e vorba despre acea “dureros de dulce” stare despre care am tot “batut campii” la romana…. mda ca sa vezi! cine zicea ca ce scrie in carti nu e rupt din viata???!!!